Recoltarea trufelor

Metoda căutării şi recoltării trufei diferă, uneori, de la o regiune la alta. Brückmann (1725) aminteşte că slavii ( slovaci şi sloveni numiţi de unguri tótok ) din regiunea Tátra căutau trufele albe ( Choiromyces meandriformis ) – care în zona zona respectivă creşteau până la mărimea unui pumn – cu picioarele desculţe, pipăind muşchiul moale. În Africa de Nord sau în dealurile din centrul Iranului trufarii cercetează – chiar şi în ziua de azi – cu atenţie crăpăturile specifice ale solului, ştiind că acestea pot fi produse de trufele ( Terfezia spp., Tirmania spp. ) care cresc în număr mare în deşert. Dacă întâlnesc astfel de crăpături, lovesc pământul în încercarea de a afla ce se află sub scoarţă. Dacă solul lovit scoate sunetul specific al unei cavităţi subterane, trufa se găseşte acolo cu siguranţă. O modalitate similară este aşa-numita căutare semnalizată, folosită în cazul recoltării trufei franceze şi a celei de vară. În timpul verii, când trufele se află în proces de creştere, pot crăpa scoarţa uscată a pământului, iar exemplarele mai mari pot crea proeminenţe mai mici sau mai mari, vizibile cu ochiul liber. A găsi astfel de trufe cu ochiul liber sau pipăind printre frunze este doar o chestiune de experienţă. Dezavantajul metodei – ca al oricărei modalităţi care nu foloseşte câinii – este strângerea multor trufe imature.
Rudolph Hesse notează într-o lucrare ( secolul al 19-lea ) că în Germania existau oameni care cutreierau pădurile şi aveau un simţ olfactiv atât de dezvoltat, încât în serile când umiditatea aerului era foarte ridicată, puteau să determine de la 20 de paşi depărtare locul unde se aflau trufele, ghidându-se doar după mirosului specific şi puternic al acestora. O altă metodă de căutare a trufelor era urmărirea atentă a comportamentului anumitor specii de muşte, dintre care cea mai răspândită este Suillia gigantea. Suillia gigantea, după cum îi spune şi numele, e o muscă de dimensiuni mari, are o mişcare greoaie şi un zbor imperfect. Apare, de obicei, în jurul trufelor sau în locuri unde trufa se găseşte cu siguranţă, deci, urmărind-o, putem da şi peste cuibul de trufe.
În Franţa este arhicunoscută şi o modalitate mult mai elaborată: o sfoară întinsă este mişcată deasupra solului, iar în locurile în care musca deranjată îşi ia zborul, trufa se găseşte cu mare probabilitate. Obsevaţiile noastre duc la concluzia că diferitele insecte ( Leiodidae şi Geotrupidae ) şi muşte ( Suillia spp. şi Lycoriella solani ) regăsibile în jurul trufelor nu sunt neapărat legate de specii concrete şi totdeauna aceleaşi, dimpotrivă, ele pot fi întâlnite peste tot unde apar trufe din familia Tuber. Din numeroasele familii de insecte, care pot semnala prezenţa trufei într-un anumit loc, cel mai des întâlnim specia Leiodes cinnamomea, lungă de 3-4 mm, de culoare maronie-roşiatică. Întregul ciclu de viaţă al acestor insecte se desfăşoară în jurul trufei – şi insectele aflate în stadiu de dezvoltare şi cele mature se hrănesc cu trufa. Leiodes cinnamomea poate fi întâlnită mai ales toamna, dar suportă bine şi frigul, şi – exceptând cele mai mari îngheţuri – poate fi activ pe toată durata iernii.
Metoda viitorului apropiat ar putea fi detectorul de mirosuri, aşa-numitul nas electronic. Omul de ştiinţă, T. Talou nu este singurul care a iniţiat cercetări în această direcţie, la Facultatea din Touluse. Stadiul actual al cercetării arată că recoltarea trufei cu ajutorul animalelor este mult mai eficientă, căutarea cu detectorul de mirosuri poate funcţiona doar pe teritorii mai mici şi bine determinate ( în plantaţii, de exemplu ). În ultimii ani, utilizarea nasurilor electronice s-a extins în ritm accelerat, prin urmare nu există nicio îndoială că – în viitor – ele vor juca un rol important nu doar în recoltarea trufelor, dar şi în asigurarea calităţii acestora. Adepţii entuziasmaţi ai dezvoltării economice şi tehnice pot presupune că în curând vor apărea roboţii de teren, care vor recolta trufe în cantităţi mari. Până când această invenţie – de altfel, considerată teribilă de trufari – va apărea, este bine ca omul doritor să strângă trufe cu metode clasice, să dobândească cunoştinţe ample despre pădure, sol, instrumente ajutătoare, câini, şi – nu în ultimul rand – despre trufele propriu-zise.
În majoritatea ţărilor europene trufa este căutată cu câini special dresaţi. Aceasta este singura metodă, care protejează mediul natural şi – în acelaşi timp – se dovedeşte a fi eficientă.