Dresajul câinelui

Primele documente scrise referitoare la modalităţile de dresaj al câinilor datează din prima jumătate a secolului al 19-lea – cu toate acestea, modalităţile instrucţiei rămân în continuare tema preferată a revistelor de vânătoare, dresaj canin sau a publicaţiilor destinate trufarilor. Astăzi, nenumărate tehnici crezute sigure sigure stau la dispoziţia celor dornici de experimente. În ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că aproape toate modalităţile pot duce la rezultate, pentru că – din fericire – sarcina nu e atât de complicată. Un câine bun poate însuşi tehnicile meseriei de trufar până şi în pofida eventualelor instrucţiuni greşite ale stăpânului său.

Ce rase de câini se pretează cel mai uşor căutării? – iată o întrebare frecventă, iar nouă ne este mai uşor să le enumerăm pe cele care nu sunt potrivite. Cei mai mulţi trufari nu experimentează rase noi, ci aleg din cele deja consacrate şi considerate bune în virtutea propriei experienţe sau a experienţei altora. Rasa labrador, golden retriever, vizsla ungurească, cockerul, bretonul spaniel, ciobănescul german şi – desigur – lagotto, special crescut pentru căutare de trufe, constituie principalele opţiuni ale trufarilor. În ciuda talentului/calităţilor lor recunoscute, pudelii şi beagleii sunt extrem de rari. Lista ar mai putea contiua. Desigur, şi foarte multe corcituri au calităţile unui bun căutător de trufe. În loc să ne concentrăm atenţia în mod exclusiv asupra rasei, să fim atenţi mai degrabă la calităţile generale care îi fac pe câini potriviţi pentru această sarcină deloc grea pentru ei.

Blândeţea câinelui, lipsa de agresivitate în relaţie cu alţi câini sau cu oamenii constituie din start un avantaj. Este deosebit de important ca animalul să nu prezinte interes pentru vânătoare sau pentru sălbăticiuni, ceea ce nu înseamnă că nu putem dresa un câine de vânătoare să caute trufe, dar un astfel de demers presupune mai multă atenţie şi mult mai multă muncă.

Aprecierea corectă a inteligenţei unui câine nu este deloc uşor, atâta timp cât lipsesc tocmai criteriile de obiectivitate. Contează, totuşi, să alegem un câine care comunică foarte uşor cu oamenii şi învaţă repede; putem dresa aproape orice câine, dar voinţa de învăţare şi de lucru poate diferi de la un exemplar la altul. Este important ca exemplarului pe care îl alegem să-i placă să aporteze.

O altă întrebare frecventă se leagă şi de alegerea sexului câinelui. Părerea nostră este că masculii sunt la fel de potriviţi pentru căutare ca femelele, şi invers, deşi există – în mod evident – diferenţe comportamentale şi calitative între cele două sexe. Punctele slabe ale masculilor sunt încăpăţânarea şi interesul necontrolabil faţă de alţi câini, dar până şi aceste caracteristici diferă de la un câine la altul. Căţelele se adaptează mai uşor, de obicei sunt mai ascultătoare, însă ciclul lor biologic le poate face să lipsească o perioadă de la căutări sau le poate crea probleme de altă natură.

Trebuie spus că se cunosc mai multe modalităţi de lucru cu câinii. Am văzut că în Italia cei mai mulţi trufari ţin 5-10-20 de câini în coteţe. Când pornesc la căutare, îşi iau cel puţin trei câini cu ei. Fluctuaţia câinilor e destul de mare, ei sunt testaţi şi eliminaţi anual. În aceste condiţii este normal ca între stâpân şi câini să nu existe o legătură prea strânsă, aşa cum există în cazul trufarilor care au 1-2-3 câini, şi pot acorda mai multă atenţie animalele lor preferate, ţinute în casă sau în curte. Până şi procesul de învăţare a câinilor diferă în funcţie de numărul lor. Câinii care caută în haite, învaţă la vârste fragede unii de la alţii ce trebuie să facă, adaptându-se la comportamentul haitei, desigur, cu ajutorul omului, cu ajutorul îndrumării venite din partea acestuia. În Ungaria câinii trufari sunt, de obicei, primiţi în familie ca oricare alt membru, şi pentru că nu există un alt câine cu care să concureze, încearcă să înţeleagă singuri ce doreşte stăpânul lor de la ei. Ambele metode de dresaj pot duce la rezultate, noi suntem de părere, totuşi, că cea din urmă, metoda integrării câinelui în familie este mai eficientă, datorită legăturii intense dintre stăpân şi câine.

Ideal ar fi ca animalul să ajungă la stăpânul final la o vârstă fragedă (8-12 săptămâni), pentru că în această perioadă se pot forma legături speciale între câine şi stăpân – ele nu pot fi nici formate, nici compensate mai târziu. Instruirea presupune patru etape. Educarea, dresarea, exersarea şi repetarea. Scopul educării este ca animalul să se integreze în mediul său de viaţă, să fie ascultător şi să lucreze împreună cu omul. Acest proces începe din momentul în care câinele ajunge la noi. Nu vom descrie acum modalităţile de însuşire a comenzilor elementare, pe de o parte pentru că ele ar necesita o lungă digresiune, pe de altă parte pentru că se pot găsi cu uşurinţă surse mai autentice de tratare a problemei (cărţi de specialitate despre câini etc.). Vorbind despre exersarea căutării, nu putem neglija cel mai important principiu de educare a câinelui, şi anume consecvenţa. Constatarea pare banală, dar respectarea principiului propriu-zis pune la grele încercări orice muritor de rând. În mod logic, dacă vrem ca animalul să îndeplinească sarcini concrete, îi vom da comenzi concrete. În realitate, însă, omul comunică mult prea pretenţios şi variat. Sunt situaţii în care încearcă să-şi comunice aşteptările prin intermediul unor sinonime, deşi ştie că patrupedul nu înţelege sensul cuvintelor, ci deduce mesajul din intonaţia şi tonalitatea familiară (pe care le înţelege însă foarte bine). Educaţia câinelui serveşte binele nostru şi – ca atare – nu poate fi neglijată. Avem voie să ieşim în pădure doar dacă ştim să ne controlăm câinele. Aşteptările diferiţilor stăpâni nu vor fi identice nici în aceste condiţii, dar regulile de convieţuire ne învaţă că trebuie să există o aşteptare minimală în controlul patrupedului. Spre exemplu, trebuie să fim capabili să ne chemăm câinele înapoi în orice situaţie, să-l facem să se aşeze şi să-l rugăm să ne aştepte. Trebuie să ştim să ne plimbăm câinele în lesă, dar şi fără. Toate acestea depind însă – în mod evident – de om. Din acest motiv noi nu susţinem ideea testării obligatorii a câinilor. Singura modalitate de respectare a regulilor de recoltare a trufelor este supunerea, posibilă, dar şi obligatorie, unor teste şi examene a trufarului. Toate aşteptările îl pot viza doar pe el, atâta timp cât numai el poate fi tras la răspundere.

Câinele poate face cunoştinţă cu mirosul ce urmează să devină atât de important mai târziu încă de la o vârstă fragedă. Nu credem că o astfel de educaţie ar fi dăunătoare; condiţia absolută e, se înţelege, aceea a respectării cadrelor jocului. Un astfel de dresaj nu este, însă, obligatoriu. În funcţie de maturizarea intelectuală şi de seriozitatea câinelui, putem începe prezentarea trufei chiar şi la vârsta de jumătate de an, dar – repetăm – acest lucru trebuie să se desfăşoare sistematic şi doar prin intermediul unor jocuri.

Personalitatea câinilor este individuală, la fel ca cea a oamenilor, deci nu trebuie să ne facem probleme dacă perioada copilăriei căţelului nostru se prelungeşte şi nici dacă nu vrea să devină serios tocmai atunci când spun cărţile că ar trebui să-şi schimbe comportamentul. Majoritatea câinilor pot fi dresaţi în sensul adevărat al cuvântului la vârsta de 1-1,5 ani.

Instruirea este un demers cu finalitate binedefinită. Trebuie să-i arătăm câinelui ce vrem de la el, trebuie să-l facem să înţeleagă intenţia noastră, în cazul de faţă e vorba de găsirea şi semnalizarea trufei. Dresajul urmăreşte familiarizarea câinelui cu îndeplinirea unei serii de acţiuni care ţin de comportamentul său natural, care se bazează pe instinctele lui înnăscute, şi care nu sunt opuse naturii sale de animal (căutarea şi indicarea prăzii). Potrivit specialiştilor, abilitatea de a căuta se află în strânsă legătură cu cea de a aporta, iată de ce este indicat să alegem un câine căruia îi plac obiectele aruncate (mai concret: aleargă după ele) încă de la o vârstă fragedă. Această abilitate poate fi exploatată foarte bine în prima fază a instruirii. Câinii dresaţi de noi fac cunoştinţă cu trufa – înainte de toate – prin intermediul jocului. Pe parcursul acestor activităţi aparent gratuite, obiectele aruncate sunt suplinite de preparate cu trufă sau de trufe propriu-zise. Este indicat să facilităm sarcinile patrupedului nostru prin folosirea comenzilor clare şi consecvente. În paralel cu aruncarea obiectului de aport, câinele trebuie ţinut la picior până când prada nu se pierde din vedere. Apoi – dizolvând suspansul – emitem comanda „caută” şi îi dăm drumul. După doar câteva ocazii, rostirea cuvântului de comandă va fi de ajuns pentru ca animalul să înceapă căutarea şi în cazul în care nu vede trufa, va căuta din instinct, după miros. Tocmai din acest motiv e bine să ne jucăm cu câinele în iarbă, încă de la bun început! Pentru fiecare trufă găsită, câinele trebuie recompensat cu laude sau chiar cu bunătăţi, deoarece e foarte important ca animalul să asocieze doar lucruri pozitive cu mirosul trufei. De reţinut: nu avem voie să fim nerăbdători sau să certăm câinele dacă se ocupă cu altceva; poate că încă nu e timpul pentru dresaj.

În ceea ce priveşte decizia de a lăsa câinele să ia în gură trufa/preparatul, trebuie să fim extrem de consecvenţi. Dacă avem de a face cu un câine cu muşcătură puternică, acest lucru trebuie interzis din start. Dacă patrupedul nostru este mai delicat, şi poate aporta trufa intactă, putem decide după bunul plac. Scrieri mai vechi menţionează că în cazul lipsei trufelor mature, dresajul se poate încerca cu caşcaval normal, sau cu vitamina U, folosită frecvent în ultima vreme. Vitamina U este una dintre componentele parfumului trufei de vară. Noi preferăm dresajul cu trufe adevărate, naturale, deşi metoda preparatelor sau a vitaminelor nu influenţează în mod semnificativ rezultatele – câinilor nu le este greu să facă tranziţia de la vitamina U la trufe adevărate, naturale. Totuşi, noi considerăm că dresajul cu trufe adevărate, naturale are un avantaj clar: deoarece mirosul fiecărei specii de trufă prezintă diferenţe specifice, prin intermediul acestei metode, câinele învaţă doar caracteristicile comune, respectiv spectrul de miros pe care îl caută. Câini sunt conştienţi că ei nu trebuie să găsească doar parfumul, dar şi acel ceva rotund care emite parfumul. În fine, dacă nu avem la dispoziţe trufe adevărate, naturale, ne putem mulţumi şi cu aroma artificială.

Dacă jocul care implică aportul este practicat în fiecare zi pentru puţin timp, educaţia câinelui poate evolua în mod satisfăcător. Pe măsură ce câinele se maturizează, trebuie să creştem şi nivelul de dificultate a jocului. Iniţial putem arunca trufa în aşa fel, încât câinele să nu observe şi s-o găsească ghidându-se după mirosul specific al acestuia. Dacă şi exerciţiul acesta a devenit rutină, putem arunca mai multe trufe deodată ca să îngreunăm sarcina câinelui. În final, putem îngropa trufa în pământ pentru a obişnui câinele şi cu săpatul. Considerăm, totodată, că schimbarea locaţiilor jocului devine din ce în ce mai importantă odată cu evoluţia dresajului; altfel, câinele ar învăţa să asocieze jocul cu un loc anume. Într-o fază mai înaintată a instruirii putem încerca să nu-i mai dăm comanda de căutare, ci trecând prin zona unde se află trufa, să-l lăsăm să-l caute din propria iniţiativă, independent. Etapa ultimă se exersează în pădure. Dacă lucrurile merg bine şi aici, urmează căutarea trufei în habitatul său natural. Acest ultim pas reprezintă un obstacol semnificativ pentru majoritatea câinilor. Mirosul trufei este un pic diferit în pădure faţă de mediile artificiale ale dresajului, şi uneori nici trufarul nu ştie în ce parte să-şi trimită câinele, unde să-l încurajeze să caute. În cazul în care nu reuşim să trecem de această ultimă etapă, să cerem ajutorul câinilor deja antrenaţi: între ei, câinii învaţă mai repede unul de la celălalt frumuseţea meseriei de trufar.

Motivarea câinilor este individuală, depinde de natura, psihologia fiecăruia. Cei mai mulţi câini apreciază recompensele care constau în mâncare, dar sunt şi cei care se mulţumesc cu lauda sau – dacă nu există altă variantă – cu bucuria jocului de aportare. Motivarea cu recompense are numeroase avantaje, nu necesită mult timp, iar bucăţelele de mâncare îi transmit câinelui mesajul clar al aprecierii noastre, ceea ce – în unele situaţii – poate constitui o motivaţie în plus. Recompensa trebuie să asocieze instinctul de procurare a hranei cu căutarea trufei. Plecarea în pădure, după trufe, echivalează, din punctul de vedere al câinelui, cu plecarea la vânătoare, numai că prada nu este, de data aceasta, un iepure sau o căprioară, ci mult râvnita trufă. Multă lume crede că patrupezii trufarilor sunt înfometaţi pentru a fi mai motivaţi la lucru. Înfometarea însă este total inutilă şi sperăm că nici un trufar nu recurge la astfel de soluţii. Majoritatea câinilor nu cunoaşte limită atunci când vine vorba de mâncare, prin urmare, câinele trufar nu va renunţa la recompensă nici dacă e deja sătul. E drept că pot exista şi câini care devin mai puţin entuziaşti dacă sunt sătui, în acest caz, mesele lor trebuie reorganizate, ei trebuie să-şi primească porţia chiar înaintea plecării la drum. Din perspectiva stării de sănătate a câinilor şi a activităţii desfăşurate de ei, alimentaţia constituie un element central; trebuie să avem grijă să nu se îngraşe sau să nu slăbească excesiv. Alimentele naturale sunt întotdeauna mai sănătoase decât diferitele tipuri de hrană vândută în comerţ. Dacă nu se poate evita cumpărarea hranei speciale, să fim măcar atenţi ca aceasta să nu conţină suplimente de mâncare artificiale.